sâmbătă, 29 aprilie 2017

Cum poți deveni idiot? Cinci pași simpli la îndemîna oricărui bibliofil



Mi-am amintit că omul din subterană pretinde că ar fi un individ livresc. Cred că e prima dată cînd epitetul caracterizează modul de a fi al unui personaj și nu o scriere oarecare. Livresc poate fi un poet (un prozator, un eseist). Scriitorul livresc nu și-a găsit deocamdată un stil propriu ori se inspiră din alții. În loc să parodieze, pastișează. Are calitatea iezuită de a nu-și divulga talentul.

Dar un om, psihologia lui? Cît de livresc poate fi un om? Și ce înseamnă că un om e livresc? Surprinzătoare însușire! Să cercetăm puțin povestirea lui Dostoievski, Însemnări din subterană. E vorba de un soi de confesiune. Mizez pe faptul că toată lumea știe deja faptele. Un individ jignește fără motiv o femeie. Gîndirea în exces, autoanaliza perpetuă îl transformă într-un ins cu totul abject.

M-am întrebat, așadar, în ce constă păcatul omului din subterană. În simplul artificiu? În repetarea mecanică a unui rol? Încerc aici să ofer un răspuns.

Înainte de orice, omul livresc dă dovadă de inabilitate socială. Este didactic, cînd ar trebui să simtă milă și înțelegere, sensibil și timid, cînd ar trebui să-și țină cumpătul, are efuziuni într-un loc nepotrivit, este laconic exact acolo unde ar trebui să vorbească, glacial și reticent, cînd s-ar cuveni să sară în ajutor. Așa face omul din subterană. De fiecare dată greșește răspunsul: se poartă nepotrivit, fals, exagerat. Nu are mlădiere, nu-i poate înțelege pe alții, întrucît joacă de fiecare dată un rol - nici măcar străin, rolul lui constă în faptul de a juca mereu un rol și de a nu mai putea ieși din el.

Omul livresc vrea ca lumea să se poarte după regulile din cărți, univoc. El trăiește într-un univers populat de „personaje” gata scrise, de automate, el însuși este un automat. Nu bănuiește faptul că oamenii reali sînt mai complicați decît personajele din cărți. Că oamenii sînt imprevizibili. Merge la un așa-zis ”magazin de modă” (un bordel, de fapt). Acolo ține un discurs elevat unei fete naive. Nu este sincer, vorbește în fraze stereotipe. Liza însăși observă. „Dumneata vorbești ca din carte”. Iar naratorul adaugă o nouă minciună: „Nu, Liza, să nu crezi că vorbesc ca din carte, cînd și mie mi-e scîrbă să repet ce-au spus alții” (pp.131-132). Îi prezice că va ajunge rău, că o așteaptă un sfîrșit jalnic: groparii „or să astupe cît pot de repede groapa cu lut vînăt și-or să se ducă la crîșmă”

Fata îl crede pe cuvînt, izbucnește în plîns, se căiește. Omul livresc e surprins: „Știam că vorbesc dens, stereotip,, chiar livresc, într-un cuvînt, nu mă pricepeam să vorbesc altfel decît 'ca din carte'. Dar asta nu mă deranja: știam doar, presimțeam că mă va înțelege și că, poate, stilul livresc va fi de folos intenției mele. Dar acum, obținînd efectul scontat, mă speriasem” (p.138). Cînd se despart, îi lasă adresa.

Omul din subterană nu poate pricepe o situație simplă și, în genere, nu poate fi simplu, spontan, autentic. După scena din „magazinul de modă”, Liza îi face o vizită, fiindcă vrea pur și simplu să-i mulțumească, a crezut în vorbele lui, s-a lăsat amăgită. El nu e în stare să priceapă motivul venirii fetei (sau nu vrea), îi este rușine de el însuși, de sărăcia lui (pe care, oricum, o exagerează) și se comportă scandalos. O jignește dinadins: îi dă bani. Liza fuge. El își dă seama prea tîrziu de greșeală. ...
Livresc înseamnă, așadar, fals, calculat, inautentic: ”Această cruzime era atît de simulată, atît de cerebrală, atît de plăsmuită, livrescă, încît eu însumi..., cuprins de rușine..., m-am repezit pe urmele ei... Plecase” (p.169).

Din prea multă istețime, omul livresc se comportă ca un idiot.


P. S. Am consultat  F. M. Dostoievski, Însemnări din subterană, traducere de Emil Iordache, Iași: Polirom, 2012.

P. P. S. În imagine: Zoran Music, Autoportrait (1997).


Citiţi în continuare!

miercuri, 26 aprilie 2017

Am putea s-o salvăm pe Francesca din iad? O notă despre iubirea adulteră



În Cîntul 5 din Infernul, Dante prezintă doi păcătoși celebri. E vorba de Francesca da Rimini și de Paolo Malatesta. Pedeapsa lor e să îndure suferința din infern împreună, fără a-și putea vorbi însă. Păcatul lor: acela de a se fi iubit în pofida unui mariaj eronat. Francesca da Rimini (1255 - 1285) era căsătorită cu un bărbat față de care nu simțise niciodată nimic.

În vremea lui Dante, femeia era un bun care trecea din proprietatea familiei în aceea a soțului. În fond, un astfel de mariaj nu surprinde nici astăzi. Mulți parteneri se căsătoresc din rațiuni cu totul străine iubirii, la îndemnul părinților, sau dintr-un capriciu malign. Căsătoria lor se rezumă la trăirea urmărilor funeste ale acestei greșeli.

Francesca și Paolo s-au îndrăgostit pe cînd citeau (cu voce tare, ca întotdeauna în Evul Mediu) unul dintre romanele Mesei Rotunde, acela despre cavalerul Lancelot du Lac (Le chevalier de la charette), redactat de Chrétien de Troyes. Cititorii ajung la episodul primului sărut dintre Guenièvre / Guenevere și Lancelot. Lectura le stîrnește simțurile, pasiunea, îi face să uite de opreliști. Își dau seama că se iubesc. Înțeleg brusc. Se iubeau, probabil, fără s-o știe, de multă vreme. Francesca și Paolo se îmbrățișează și, în chip fatal, ajung la păcat.

Iată ce povestește Francesca: „Citeam odată cum l-a subjugat / pe cavalerul Lancelot iubirea; / singuri eram și fără de păcat. / Adesea-n taină ne-am surprins privirea / și-același gînd obrajii ne-a pălit; / ci un singur vers ne-a biruit simțirea. / Cînd am citit cum zîmbetul rîvnit / i-l sărută pe gură Lancelot, / acest ce mi-e în veci nedespărțit / mă sărută și-un freamăt era tot; / de-atunci nicicînd n-am mai citit 'nainte...”.

La auzul acestei mărturisiri, Dante, peregrinul prin infern (care nu este, bineînțeles, Dante Alighieri, autorul) este cuprins de o milă nesfîrșită și se prăbușește fără grai. Francesca este așadar o femeie adulteră. Paolo Malatesta era fratele soțului. În fond, vina celor doi se aseamănă, să zicem, cu aceea a cavalerului Lancelot îndrăgostit de Guenevere, soția regelui Arthur. Chrétien de Troyes n-o blamează (sau se preface că n-o blamează), iubirea celor doi pare întru totul firească. Cititorul înțelege că între Lancelot și regină s-a iscat o legătură mai presus de voință („o flacără mistuitoare”, scrie în Cîntarea cîntărilor, 8: 6), o iubire necesară, împotriva căreia nu-i chip să lupți. În schimb, Dante îi condamnă pe Francesca și Paolo să sufere împreună în infern și să fie purtați de vifornițele de acolo.

La urma urmelor, o astfel de pedeapsă (de o suavă cruzime) și-ar dori orice amant (de orice confesiune religioasă): să rămînă pentru totdeauna alături de cel iubit (chiar în iad, chiar în fundul infernului, în întunericul cel mai ascuțit). În definitiv, visul amanților dintotdeauna este să petreacă împreună și viața de apoi, focul din iad, chiar dacă suferința va ține o veșnicie. Dacă nu-ți dorești acest sfîrșit perpetuu, nu iubești cu adevărat.

Mulți exegeți s-au întrebat cu privire la rațiunea pedepsei. Ce l-a determinat pe Dante să aleagă acest canon pe care, la urma urmelor, l-ar fi ales și cei doi păcătoși, dacă ar fi fost după voia lor și ar fi putut să decidă? Este iubirea (iubirea adulteră, se înțelege) un păcat? Un păcat care să te ducă în iad? Riguros vorbind, este. Teologic vorbind, este. Asta dacă privești ca un judecător din afară, dacă privești precum clericii și fariseii (precum Dante Alighieri însuși), dacă te erijezi în Arbitru. Dar dacă privești din interior, dacă ai trăit tu însuți o atare iubire necuvenită, începi negreșit să te îndoiești. Nu poți ridica (și arunca) piatra cel dintîi. Viața este mai complicată decît socotesc teologii. Numărul viciilor întrece cu mult numărul virtuților. Cu excepția frumoasei Beatrice, nimeni nu va ajunge în Paradis?

Da, iubirea adulteră (accentul cade, firește, pe iubire, nu mă gîndesc la adulterul obișnuit, din curiozitate sau plictis) este un păcat, a scris cîndva și George Santayana, un filosof peste care s-a așternut uitarea. Și tot el: iubirea celor doi este păcătoasă, fiindcă au înțeles-o numai ca posesiune fizică - și nu ca trăire dincolo de senzualitatea imediată. Paolo și Fancesca ar fi trebuit să observe  / să respecte cu orice preț abstinența, în pofida dorinței, a instinctului, a chemărilor trupești. În pofida firii. Un amant veritabil învinge orice dorință.

Îmi amintesc astfel, brusc, de scena călugărului ispitit de o curtezană într-un roman de Huysmans, Là-bas. Călugărul își smulge limba și o scuipă furios spre femeie. Nu poate fi înfrînt de simțuri, nu cedează dorinței. Așadar, iubirea nu exclude abstinența, ci o presupune, iubirea culminează în inocența deplină. Santayana nu gîndește altfel. Iubirea fizică se împlinește abia într-o iubire imaterială, punctul culminat ar fi o iubire fără trup: „love itself dreams of more than mere possession”. Iată o idee pur platoniciană.

Dacă iubești, se cuvine să lași în urmă aprinderea erotică, trebuie să depășești nivelul pur sensibil. Iubirea este o înălțare, o ascensiune, un imbold spre principiul divin. Abia acolo poți să te pierzi. Așa să fie oare? Eu, unul, nu cred, deși nu am un răspuns limpede, cert. Și nici nu am curajul să ridic cel dintîi piatra, să-i lovesc pe ticăloși.

Cititorii oare ce zic?


P. S. În imagine: Henri-Jean Guillaume Martin: Paolo Malatesta et Francesca da Rimini aux enfers (1883).


Citiţi în continuare!

duminică, 23 aprilie 2017

Dacă aveți prea multe cărți (ca mine), aruncați-le fără milă



Ajuns, în sfîrșit, acasă, după două luni de ședere în Atena, revizuiesc cîteva rafturi din biblioteca personală. Constat cu melancolie că multe din achizițiile mele de odinioară au devenit cu vremea, fără voia mea, deși vinovatul sînt totuși eu, perfect inutile. Exclam ironic ca filosoful antic: „Cîte cărți, Doamne, de care nu am nevoie! Cîtă hîrtie risipită degeaba!”.

La ce bun să ții în bibliotecă, de-o pildă, traducerea cu enorme erori - și într-o românească imposibilă, arhaizantă și pudică ori de cîte ori autorul vorbește fără perdea - a Eseurilor lui Montaigne? E nevoie negreșit de o versiune revizuită. Mă îndoiesc, totuși, că o voi vedea prea curînd. La urma urmelor, nu-i mai bună o ediție rescrisă în franceza modernă, cea a lui Guy de Pernon, să spunem, pe care o am în PDF? Cum să nu!  Astăzi (ca și mîine), toate aceste cărți (aș mai cita, fără maliție, manualele cardinalului Tomáš Špidlík despre așa-zisa „spiritualitate răsăriteană”, extrem de precare, dar sînt multe altele) nu-mi mai pot fi de nici un folos. Ele atestă cel mult un interes defunct, un amor revolut, o aprindere temporară a nervilor, o eroare.

Aș aminti, cu acest prilej, obiceiul unui prieten foarte citit, de altfel, unul dintre cei mai erudiți cititori pe care i-am cunoscut vreodată, nu sînt foarte mulți într-o lume tot mai grăbită și mai superficială, erudiția este o rara avis printre noi și aiurea. Avea în casă cam 500 de volume, un singur corp de bibliotecă, pe un perete. Nu mai mult. Nu mai puțin. Firește, la răstimpuri, amicul meu cumpăra cărți (ori le primea din Franța, de la Galerie Lambert, à titre gracieux), deși nu avea aviditatea achizitivă și nediscriminatorie a poetului Emil Brumaru. Și, cu toate acestea, cifra cărților din biblioteca lui nu sporea, dar nici nu scădea, printr-o minune firească rămînea aproximativ constantă (și așa a rămas pînă la sfîrșitul lui prematur!). Explicația este destul de banală, o știți deja. În contul titlului recent, el uita pur și simplu într-o sală de seminar, pe o masă, sau dăruia unui profan ca mine, ca voi, sau ducea la anticari într-un geamantan încăpător, un titlu vechi (sau, în cazuri excepționale, mai multe). Obiceiul lui „barbar”, poate, la o primă examinare, nu venea dintr-un cinism, dintr-o frigiditate sufletească, dintr-o ură de posesor copleșit de cărți. Nici vorbă! Dacă împrumuți o carte, sau o faci cuiva cadou, sau o vinzi la anticar, nu ești cîtuși de puțin un cinic și, cu atît mai puțin, o bestie vicioasă. Oferi cartea tot unui cititor, nu o pui pe foc, cum voia David Hume cu tratatele de teologie. Iar cititorul are, probabil, mai multă nevoie de ea decît fostul proprietar.

În definitiv, pentru a fi de oarece folos, o bibliotecă trebuie să cuprindă, mai întîi, un număr rezonabil de titluri, un număr accesibil minții noastre mărginite, cîteva sute, cel mult, exact atîtea cîte păstrează și un „bibliofil reticent” ca eseistul Joseph Epstein. El a mărturisit într-un articol din The Weekly Standard (5 mai 2014) că păstrează cam 700: ”Iubesc cărțile, trăirea pe care ți-o dau, mirosul, aspectul, dar nu am nevoie de o bibliotecă uriașă... Totuși, continui să îndepărtez cărți pe care le-am citit și despre care sînt cu totul sigur că nu va mai trebui să le citesc, sau să le consult din nou. Nu cred că o carte are o valoare specială pentru motivul că s-a întîmplat s-o citesc”.

Pentru a scrie un eseu mai lung despre experiență și cărți (precum cel de față), ai nevoie  cel mult de o sută de articole / de lucrări. Dacă îți propui să străbați 10 mii, nu vei termina niciodată eseul. O bibliografie exhaustivă nu folosește la nimic, mai degrabă constituie un obstacol înfricoșător, cine își propune să străbată o bibliografie exhaustivă (fapt de altminteri imposibil) nu este în toate mințile, nu se pricepe deloc la cărți, visează visuri, nu se va apuca niciodată de scris. Și pentru a vorbi franc, autorii fecunzi nu citesc aproape nimic. Și știți de ce n-o fac? Simplu: pentru că au intuit secretul vieții. Cel mai plăcut lucru (fericirea însăși, credea Flaubert!) este să scrii neîncetat, zi și noapte, și să nu te oprești din scris nici măcar pentru a petrece cîteva ceasuri de completă uitare de sine, de voluptate inconștientă, într-un hotel sordid, alături de frumoasa, pasionata Louise Colet.

A avea în bibliotecă 15 mii de volume (sau mai multe), fără să fii un bibliofil stricto sensu ca Umberto Eco, echivalează, într-un fel, cu a nu avea nici unul. Bibliofilul vede în carte un obiect prețios - prin vechime, raritate, prin impactul afectiv. Nimic mai mult. Adeseori, declară: „am cumpărat această carte de la un buchinist jovial, pe cînd eram bursier la Centre Européen Universitaire de Nancy (prin 1986 - 1987) și studiam încordat intențiile secunde în logica medievalilor”. În acest caz, prețul cărții este unul pur subiectiv, titlul notează un sentiment de triumf, o reminiscență. Bibliofilul păstrează volumul în raft pentru că îi aduce aminte de studenție, de un moment subit de jubilație în biografia personală, situat într-o tinerețe tot mai îndepărtată. În schimb, dacă ar suferi de amnezie sau ar împărtăși inteligența lui Seneca (pe care unii o urmează fără să știe, din păcate), bibliofilul ar neglija cartea, s-ar dispensa de ea (există multe căi, nenumărate căi de a elimina o carte), ori ar găsi pur și simplu că titlul cutare nu răspunde nici unui interes actual, viitor, previzibil, probabil. Ori și-ar da seama că nu mai are timp...

Mai mult: un bibliofil nu este neapărat și un cititor foarte bun. Nu era, firește, cazul lui Umberto Eco, extrem de rar în istoria lecturii, cînd o vocație exegetică însoțește un frison bibliofil. În realitate, un bibliofil pur și dur, care își respectă meseria, refuză să citească vreun rînd și privește cartea așa cum consideri un pendul arhaic, un scrin de mahon, sau o rochie purtată cîndva de faimoasa Françoise Louise de La Baume Le Blanc, ducesă de La Vallière et de Vaujours.

În al doilea rînd, o bibliotecă se cade a nu păstra cărțile „greșite”, inutilitățile, tomurile care nu-ți satisfac decît vanitatea (cărțile primite cu dedicație, să zicem) sau afectele liminale, juvenile (Teresa filosoafa).

A venit, prin urmare, pentru că trebuia să vină în cele din urmă, era inevitabil, momentul să plivesc temerar rafturile zadarnice ale bibliotecii mele. Prea multe cărți, spunea odinioară bunul Seneca (și a repetat, într-un dialog vestit, Petrarca), te opresc din reflecție, îți iau respirația și nu mai pricepi nimic din misterul (perfect vid) al lumii înconjurătoare. Deci, se cuvine să renunț măcar la o parte din cărți, păstrez prea multe lucrări mediocre, lipsite de orice semnificație, de orice rost. Trebuie să îndrăznesc odată și odată. Lupta se duce pe viață și pe moarte: ori eu, ori ele.

Dar: voi avea oare această luciferică bravură? Mă va lăsa inima, sufletul? Nu voi izbucni oare, milos fiind, într-un plîns stupid?


P. S. În imagine: Jérôme-Martin Langlois (1779 - 1838), Cassandre, figure d'étude ...


Citiţi în continuare!

vineri, 21 aprilie 2017

Unde să-ți găsești plăcerile. Îndemnuri pentru un cititor gingaș, cu predispoziții masochiste



Se întîmplă rar, dar cînd se întîmplă, se întîmplă. Citesc Dante, Divina commedia, în traducerea lui Alexandru Marcu, nereeditată, din păcate. Marcu a ales pentru versiunea lui o proză ritmată: cred că acest tip de traducere literală reprezintă pînă la urmă opţiunea cea mai fericită.

Măcar în vremea noastră, cînd poezia nu mai înseamnă trohei fugaci, iambi suitori, ritmuri sapphice, dactili săltăreți, peoni suspicioși, armonii alcaice, frîngeri adonice, spondei cazoni, cînd poezia s-a despărțit, așadar, de muzică și prozodie. Înseamnă imagine, idee, sugestie, frison, orice altceva, dar nu muzică, deși unii poeți mizează încă pe ea, din pricini care îmi scapă, strict personale. La urma urmelor, și versul vetust poate interesa prin efectul insolit, extraneu. Aspectul lui funerar, anacronic impune încă.

Cînd traduci un text venerabil, Divina commedia, dacă respecți întocmai ritmul și rima, pierzi sensul, vocabularul original, în chip iremediabil. Dacă vrei să păstrezi înțelesul, intenția poetului, pierzi mlădierea sonoră a endecasilabilor. Nu le poți avea simultan pe toate, spune o înțelepciune perpetuă. Traducătorul este constrîns să aleagă. Pentru operele dificile (Homer, Vergiliu, Dante, Petrarca), prefer nesmintit traducerile în proză, sînt mai cinstite, „păstrează” mai mult din înțelesul originar, cînd (și dacă) există acest înțeles pur ipotetic, vînat de hermeneuți, asemenea unei pantere parfumate.

Sînt cu siguranță un cititor pervers: mi-am procurat o ediţie italiană (La Divina commedia a cura di Siro A. Chimenz, un comentator destul de obscur, altminteri), nici mai bună, nici mai rea decît altele. De fapt, ca să vorbesc franc, ediția am primit-o în dar de la prietenă din Italia. În ce constă viclenia mea? Iată: citesc textul italian, apoi urmăresc sporadic versiunea lui Marcu, dar verific în paralel şi versiunea Etei Boeriu, și versiunea lui Coșbuc, reputată ca eminentă, deși limba lui s-a învechit, ca și limba celorlalți.

Cred că nici Borges nu a procedat altfel, chiar dacă pretinde că a învățat italiana citind poemul lui Dante fără nici un dicționar, numai Dante și notele de subsol i-au fost de ajuns. O astfel de informație se cuvine controlată, voi căuta conferința lui Borges, nu poți învăța italiana poetului florentin doar din instinct, fără un exeget răbdător alături, nu cred că o atare ispravă este cu putință la un ins cuminte, oricît de înzestrat ar fi el.

Am înșirat, deci, cărțile pe masă. Menţionez cu bucurie că toate ediţiile au subsol, comentarii, note ramificate: în ediția lui Chimenz, textul propriu-zis (cîteva terține, de fiecare dată) ocupă un sfert de pagină, restul e cotropit de note tipărite cu un corp de literă minuscul, o prețioasă erudiție neglijată de toată lumea. De obicei, notele oferă mult mai mult decât este necesar unei lecturi obișnuite și mult mai puțin decît ar trebui pentru o lectură ideală (și, în același timp, imposibilă). Precizările lui Alexandru Marcu, de pildă, sunt de cele mai multe ori banale, cel puțin pentru subsemnatul. Nu cred că cineva a citit Commedia într-un mod foarte diferit de al meu, cu excepţia, notabilă, a lui T. S. Eliot, dacă îl credem pe cuvînt (sonoritatea versurilor i-a fost de ajuns), eu unul nu-l cred. Nici măcar exegeții dintîi ai poemului (Jacopo și Pietro Alighieri, fiii poetului) n-au citit altfel, printre ei se cuvine să-l numim și pe Boccaccio, a oferit un comentariu literal. Dintr-o pricină evidentă: Dante şi-a scris deliberat poemul după metoda alegoriei. Versul afirmă ceva, dar mintea noastră va sesiza (dacă e în stare) cu totul altceva. Versul se preface că spune una, deși nu spune una, ci spune alta, trebuie să-i divulgăm ipocrizia alegorică, sensul ascuns.

Ei bine, o atare lectură ar implica, măcar în opinia lui E. Lovinescu, din Mutaţia valorilor estetice, absenţa oricărei trăiri imediate a frumuseții poemului şi, ca urmare, absenţa oricărei plăceri.

Deşi multă vreme am fost convins că Lovinescu are dreptate și că plăcerea dispare, constat că nu e și cazul meu, lectura n-a devenit cîtuși de puțin un chin. Firește, nu mai avem un acces intuitiv şi imediat la poemul lui Dante (Lovinescu se referea la Iliada lui Homer). Imaginea lumii descrise în Commedia ne-a devenit străină. Multe s-au schimbat (în unele privinţe radical), sensibilitatea, valorile, modul simbolic de a considera universul, am căzut în cel mai uscat nominalism etc. Constatarea lui Lovinescu este, în principiu și în premise, corectă, dar, în consecința ei, dubioasă. Plăcerea nu dispare niciodată. Nu cred că istoricul literar, cînd citea Odiseea (pe care a tradus-o în proză, de altfel), nu simțea absolut nici o plăcere.

Firește, lectura poemului lui Dante presupune privaţii, amânări, timp risipit cu parcurgerea gloselor, cu decriptarea simbolurilor (care sunt multe în Commedia şi unele dintre ele niciodată lămurite îndeajuns: pe cine simbolizează, de fapt, ogarul, din cântul al II-lea al Infernului?). Normal ar fi, am impresia, ca efortul depus să-mi interzică nu doar trăirea marilor viziuni danteşti, ci şi plăcerea, orice plăcere. De obicei, epuizarea şi efortul nu conduc la vreo desfătare. Nimeni nu se desfată căutînd un termen într-un dicționar, deși cunosc excepții, savanți lunatici, care citesc Oxford English Dictionary fără să sară nici un cuvînt, pătrunși de o euforie imposibil de explicat.

Dificultatea de a înţelege o frază poetică, iniţial obscură, se rezolvă, de obicei, printr-o investigație tenace. Cu toate acestea, remarc uimit, splendoarea textului nu s-a stins, plăcerea lecturii este prezentă la tot pasul. M-am aşteptat, franc vorbind, la altceva, la o subită antipatie. Nu-mi plac Purgatoriul și Paradisul, conțin prea multe discursuri abstracte, o sumedenie de explicații teologice care nu-l pot interesa decît pe un erudit. Eu nu sînt un erudit. Infernul e altceva. Găsesc mereu imagini uimitoare. Îmi place să le repet în gînd (ori cu voce tare) și îmi place să citesc despre ele. De exemplu:

„Văzduhul gol de stele vuia de mare plînset” (Infernul, III: 31-32).

Resimt, aşadar, în pofida celor scrise mai demult de E. Lovinescu, o plăcere neîndoioasă, o plăcere autentică. Ea nu vine numai din faptul că lectura lui Dante e dificilă. Mă bucur, desigur, şi când dau de capăt unei dificultăţi. Plăcerea mea se sprijină, totuşi, pe comorile textului. În ea se amestecă, în cantități egale, o plăcere estetică, senzuală aproape, și una cognitivă. Sigur, citesc altfel decât cititorii de acum 500 de ani, mai obișnuiți cu alegoria și simbolurile. Nu sînt nici inocent, nici închipuit. Nu pot bănui plăcerea lor (şi nici nu-mi propun să o reconstitui), dar sînt sigur de plăcerea mea...


P. S. Știu, „Văzduhul gol de stele vuia de mare plînset” este, mai degrabă, o traducere inexactă, Alexandru Marcu a pus de la el, căci a schimbat subiectul: plîngerile, vaietele și suspinele răsună în cerul pustiu de stele, nu invers:

„ Quivi sospiri, pianti e alti guai
risonavan per l’aere sanza stelle”.

P. S. În imagine: Illustration de Gustave Doré, Dante et Virgile pénètrent dans le Neuvième cercle de l'Enfer (1861).


Citiţi în continuare!

marți, 18 aprilie 2017

Trei indivizi infatuați care au urât cărțile



Cunosc trei filosofi care nu au iubit deloc cărțile. Le-au acceptat ca pe un rău necesar, nu mai mult. Dar de iubit nu le-au iubit, nu s-au omorît după ele, nu le-au zeificat (cum procedăm noi).

Cel dintîi a fost Lucius Annaeus Seneca. Data nașterii filosofului stoic nu se cunoaște. A fost o vreme consilierul lui Nero. A participat, poate, la o conspirație, nu e sigur. În anul 65, împăratul l-a constrîns să se sinucidă. I-a trimis un centurion la ușă cu porunca definitivă. Fostul ministru n-a avut o moarte ușoară, avea venele uscate, o circulație greoaie, medicul i-a administrat pînă la urmă otravă.

Într-o scrisoare către Lucilius, Seneca își sfătuiește prietenul să renunțe la obiceiul dubios al cititului. Pentru gînditorul roman, lectura este o formă de agitație sterilă. Nimic nu-i mai puțin rațional decît agitația, risipa, efervescența ca expresie a lenei, a plictisului. Și îndeosebi răsfoirea unui teanc de cărți, fără vreun scop precis. Gestul i se pare o curată pierdere de vreme - ceea ce uneori chiar este, dar de multe ori, nu. Cînd faci o carte, ca sus-numitul, cînd te preocupă un subiect delicat (sinele, sensul vieții, experiența lecturii, amorul la vîrsta senilității), verifici o sută de reviste, un milion de articole, un morman de cărți, cauți și nu găsești niciodată paragraful vizat, intri în nevroză, vezi stafii, vampiri, auzi voci. Ăsta e blestemul erudiților dintotdeauna: nu găsesc niciodată citatul potrivit. Îl știți mai bine ca mine, nu insist.

Mă întorc la tema acestei însemnări. Deci, Lucius Annaeus Seneca scrie: fiindcă nu putem citi toate cărțile pe care le avem, să avem doar cărțile pe care le putem citi. Îi plăceau astfel de întorsături de frază. Și mai scrie, în De tranquilitate animi: pentru mulți indivizi (pentru neștiutorii de carte), tomurile, volumele nu înseamnă absolut nimic, le folosesc cel mult ca decor, ca podoabe în atrium, nu știu prețul lucrului în sine. Oamenii se trufesc cu bibliotecile și vor să pară altfel decît ceea ce sînt în realitate, niște inițiați, niște minți subțiri. Și mai scrie: decît să-ți pierzi vremea răsfoind și citind ba o frază, ba alta, ia și gîndește. Și mai scrie necruțător: nu este nici o dramă că biblioteca din Alexandria a ars (este prima consemnare a acestui eveniment neîndoios). Cărțile adăpostite acolo s-ar fi transformat oricum în pulbere într-o sută de ani, chiar mai repede, ar fi mucegăit, cerneala s-ar fi șters, rubricile s-ar fi amestecat, papirusul ar fi putrezit. Și mai scrie: iubirea de cărți este o formă de narcisism. Și conchide: nu trebuie să adori nimic (în afară de Necesitate, amor fati), cărțile nu merită atenție, nu au nimic sacru.

Al doilea filosof care nu a iubit cărțile a fost împăratul Marcus Aurelius (121 - 180), un gînditor stoic dublat de un cinic (afirmă netulburat: „iubirea se reduce la frecarea a două epiderme, la un spasm, la o secreție”). Într-una din notele sale, Marcus Aurelius spune: „Înlătură setea de cărți, ca să nu mori cîrtind, ci dimpotrivă, cu adevărat mulţumit, senin şi recunoscător din toată inima zeilor!” (Către sine, 2: 3). Nimic mai enigmatic decît acest pasaj. Moartea se cuvine întîmpinată în liniște. În opinia filosofului, cărțile reprezintă doar un prilej de a murmura împotriva autorilor și a gîndurilor exprimate de ei, împotriva morții binefăcătoare. Este preferabil, în consecință, să primești sfîrșitul cu deplină smerenie, cu sufletul împăcat. Cărțile nu dau un exemplu bun. În tragediile grecești, în Antigona, să zicem, nu găsim decît lamentații, împotrivire, lipsă de măsură, o frenezie zadarnică. În concluzie: renunță la cărți, scapă de acest neajuns!

Aș menționa că Marcus Aurelius a scris mereu și mereu pentru un singur destinatar: pentru sine, așa cum arată însuși titlul meditațiilor sale: Ta eis heauton: Către mine însumi. Nu se gîndea la un cititor străin, la viitor și postumitate, caietul lui de însemnări îl însoțea pretutindeni, în tabere îndeosebi, prin „țara quazilor, pe malul rîului Granua” (adică în Panonia de azi), cum precizează într-un rînd (Către sine, I: 17), prin ținuturile triburilor germane, în Galia ori în Asia Mică. Împăratul controla riguros legiunile, taberele, castrele de pe granița imperiului, doar noaptea avea timp să noteze, într-un cort de soldat, la lumina precară a unui lucubrum, în puținul timp liber. Consemna sugestii, vorbea cu sine, reflecta, veghea. Marcus Aurelius nu a avut deloc vanitate de autor. Multă vreme, lucrarea lui a rămas necunoscută. Observațiile împăratului, scrise în limba greacă (și nu în latină, așa era moda), între anii 170 și 180, au fost tipărite abia în 1558, după un manuscris azi pierdut.

Al treilea filosof care a disprețuit cărțile a fost, nu-i o surpriză prea mare (cel puțin pentru mine), Immanuel Kant (1724 - 1804). Iată ce afirmă într-un curs de Antropologie publicat postum: într-o zi de tîrg, vezi mai multe cărți decît ai nevoie într-o viață. Mulțimea cărților reprezintă o otravă periculoasă și virulentă. E bine să păstrezi foarte puține tratate, numai cîteva sînt cu adevărat de folos. Aruncă restul fără să clipești. Nu vei pierde mare lucru. Și mai spune: trebuie, așadar, să ocolim bucuria adusă de lecturi, reprezintă o plăcere vicioasă, orice plăcere e un păcat. Te împiedică să estimezi critic, să judeci drept. Dar cînd citești, meditează metodic. Și, mai ales, nu te grăbi...

Precizez că filosofii numiți de mine deasupra nu au fost niște ageamii în ce privește cultura, niște inocenți. Nici vorbă! Toți au fost savanți luminați. Știau o mulțime de lucruri, din toate cîte nimic...

Seneca a scris o enciclopedie plină de o erudiție miraculoasă, Naturales quaestiones, în șapte cărți, unde consemna (și investiga) tot cea ce declaraseră știutorii înaintea lui (Aristotel a spus că, Posidonius a spus că, Attalus a spus că...). Naturales... cuprinde însemnări despre lume, despre cutremure, despre peșteri și cavități, despre fulger (fulgerul face să îngheţe vinul în butii şi goleşte şerpii de venin, tot fulgerul ia mințile femeilor, topeşte sabia din teacă, dar lasă teaca întreagă, neatinsă), despre apele subterane, despre curcubeu, despre lupta rechinilor cu delfinii în golful din Alexandria și despre victoria celor din urmă, despre ploile diluviale (în timpul lor, lupii înoată alături de miei), despre rîurile din India (schimbă culoarea oilor ce se adapă din ele: cele albe devin negre, cele negre devin albe), despre oglinzi (partea cea mai frumoasă din carte, dacă nu mă înșel, oglinzile reprezintă sursa identității). Nu-i disprețuia nici pe poeți. Socotea, de exemplu, că Eneida lui Vergiliu reprezintă o sursă foarte credibilă de cunoaștere. Cita în sprijin versuri.

Marcus Aurelius îi studiase pe retorii greci, îi citise atent pe filosofi, audiase exercițiile magistrului său, Cornelius Fronto, poate cu un surîs de aprobare. Fronto scrisese un elogiu al fumului și al pulberii (Laus de fumi et pulveris), un elogiu al neglijenței, în tradiția omagiilor aduse lucrurilor insignifiante. În fine, Immanuel Kant a redactat o istorie naturală universală și o teorie a cerului (aici prezintă temerara lui ipoteză), era doct în cosmologie, geografie și în durerile de cap. Toți trei au folosit cărțile, dar nu s-au lăsat folosiți de ele. Au procedat cu fereală, gingaș. N-au văzut în carte, ca Borges mai tîrziu, un obiect sacru, temelia vieții omenești. Toți trei au scris lucrări prețuite și azi. În schimb, toți trei ne avertizează că lectura de pură plăcere este o frivolitate, un moft. Cititul excesiv nu te lasă să fii tu însuți, te clintește din sine, te alienează.

Aș remarca faptul capital că nici unul dintre ei nu pune experiența vieții mai presus de lectură. Sugerează o contradicție slabă doar între cărți și gîndire. Ei văd silogismul, reflecția, mai presus de orice. Despre viața-viață nu spun deocamdată nimic. Și bine fac.

În consecință, cine străbate prea multe cărți îmbătrînește înainte de vreme. Îi ies bube pe față, negi pe nas, solzi în coate etc...


P. S. În imagine: Marcel Nino Pajot (né le 24 février 1945), Don Quichotte - La Lecture interrompue.


Citiţi în continuare!

miercuri, 12 aprilie 2017

Ultimele 12 ore din viața celui mai deprimat dintre alcoolici


Am observat cu mirare că, din pricina titlului prea savant, prietenii nu au dat o atenție exagerată acestei note, care merita, am impresia, un destin mai bun. M-am hotărît atunci, brusc, să-i schimb titlul. A rezultat ceea ce vedeți mai sus. Nu e fără legătură cu nota mea...


Prima și ultima dată cînd am citit romanul lui Malcolm Lowry Sub vulcan, n-am priceput despre ce este vorba, nu m-a dus capu'. Mi-au plăcut frazele, recunosc, viziunile. Una prezintă rotirea constelațiilor pe bolta cerească, o minunăție. Asta am spus deja în postarea de ieri. Astăzi am citit vechile extrase și cîteva articole despre roman, ca să mă edific și să devin mai erudit. Mă simt, deci, în stare să-i fac rezumatul. Mă simt erudit. Nu sînt prea multe de spus.

În mare, e vorba de ultimele 12 ore din viața unui alcoolic. El nu are decît meritul (profund discutabil) de a bea și de a ține discursuri întortocheate. Unele sînt monologuri interioare destul de obscure, altele sînt discuții foarte savante cu prietenii. Discută despre simboluri, despre virtuțile cifrei 7. De altfel, nimeni nu discută, în acest roman, lucruri de rînd. La capătul celor 12 ore, consulul Geoffrey Firmin este împușcat (unii cred că de agenții unui stat străin, există ceva tulbure în trecutul eroului, alții presupun că de polițiștii locali). Oricum ar fi, este împușcat și gata. Moare. Înainte de a fi împușcat, consemnez: sosirea soției sale, Yvonne, în scopul imposibil de a reface un mariaj imposibil. Înainte de a fi împușcat Firmin, Yvonne moare într-un accident de călărie, deși acest fapt nu este întru totul sigur. Pînă una-alta, nimic nu e sigur în trama cărții. Înainte de a fi împușcat, consulul bea fără alegere: tequila, rom, mezcal, bere, vin și, în genere, orice fel de lichid excitant. Înainte de a fi împușcat, se plimbă prin orașul Quauhnahuac - situat sub vulcanul Popocatepetl - și face o călătorie cu autobuzul. În timpul acestei călătorii, pasagerii privesc, prăbușit la marginea drumului, un indian pe moarte. Nimeni nu îndrăznește să-i vină în ajutor.

Titlul Under the Volcano, sugerează, probabil, primejdia iminentă în care trăiește Geoffrey Firmin, încordarea minții lui, finalul crud spre care se îndreaptă neștiutor. Toate recenziile, cu o excepție semnificativă, elogiază romanul lui Malcolm Lowry. Ar fi o rescriere a Divinei comedii, o prezentare a infernului, a unei experiențe-limită, ca să folosesc expresia unui filosof. Este menționat adesea numele lui James Joyce. În fine, cineva afirmă negru pe alb: Sub vulcan „nu poate fi comparat decît cu marile cărți totemice ale secolului trecut”.

În treacăt fie zis, postul lui Firmin este o sinecură (relațiile dintre Mexic și Marea Britanie sînt rupte) și Firmin nu vădește, în prezentul relatării, vreun talent deosebit, care să justifice sinecura. Altfel spus, bea fără nici o măsură pe banii statului. În pofida acestui amănunt, în opinia experților, viața lui Firmin ar reprezenta o expresie a tragediei umane. Trebuie să înțelegem adevărul că omul (omul în genere) nu are nici o scăpare, că e o ființă perpetuu amenințată, o pasiune inutilă. Firmin e doar un exemplu al tragediei, un pacient. Eu unul nu cred că omul (omul în genere) trăiește vreo tragedie, asta constituie o invenție a poeților -, ar trăi o tragedie doar dacă omul (omul în genere) ar însemna ceva în universul cunoscut, unde nu-i decît un parazit și o gîză. Dar cred că romanul lui Malcolm Lowry se salvează prin stilul somptuos, chiar dacă eu l-am citit în traducere.

Sînt constrîns să trag și o concluzie. Îmbucurătoare. Exegeții cei mai versați n-au înțeles mai mult decît mine. Deci, am citit romanul aproape corect. Deci, nu mai constituie o obligație și o urgență să-l recitesc....


P. S. Pentru bibliofili și curioși, recomand ediția următoare: Malcolm Lowry, Sub vulcan, traducere de Florin Șlapac, Iași: Polirom, 2003, 470p.

P. P. S. În imagine: miniatură din Livre d'heures de Catherine de Clèves, 1440.


Citiţi în continuare!

marți, 11 aprilie 2017

5 reguli sfinte pentru a citi prost. Principiile oricărei lecturi greșite



Poți învăța să citești rău? Sau, altfel spus, cum poți deveni (măcar pentru o vreme) un cititor lunatic? Există reguli pentru o astfel de faptă?

Eu, unul, nu-mi amintesc să fi citit bine / corect o carte, una singură, de prima dată. Nici măcar o poveste, un basm cult, Inimă rece, de exemplu. Mereu am greșit. Deși nu sînt foarte mîndru de asta. Iar cînd am înțeles că am greșit, căutînd recenzii și opinii avizate, nu am avut întotdeauna dispoziția și energia să re-citesc cartea. În concluzie, lectura nu mi-a folosit, nu m-a făcut mai știutor, mai înțelept. Am citit degeaba.

Prima lectură te lasă, de obicei, într-un întuneric aproximativ, străbătut de mici raze de lumină: puținul pe care l-ai pătruns, cînd l-ai pătruns și nu trăiești o iluzie. Crezi că ai priceput sensul, miza cărții, dar simți în același timp (fiindcă nu ești un cititor naiv) că ceva ți-a scăpat, esențialul. Există un criteriu infailibil al lecturii proaste: nu reții mai nimic din carte, sau reții amănunte disparate, fără nici o legătură unul cu celălalt, replici, gesturi, sintagme mai mult sau mai puțin fericite. Amănuntele nu fac un tot. Și nici nu poți rezuma acțiunea, ca și cînd ai privi de deasupra, firește, cînd există acțiune, fabulă, și nu o mulțime confuză de cuvinte, ca în noul roman.

De pildă, un eseist faimos (și, în definitiv, un bun cititor), Joseph Epstein, a păstrat din Idiotul lui Dostoievski doar amintirea faptului că prințul Mîșkin suferă de epilepsie. În rest, găsea că romanul are prea multe personaje și că aceste personaje se confunda între ele, nu au identitate. Nastasia Filippovna nu-i mai spunea absolut nimic. Nici aprigul Rogojin. Pornind de la acest caz, aș remarca banalitatea încurajantă că orice cititor erudit și trecut prin hermeneutici poate greși. În fond, învățăm să citim bine și, pînă la urmă, citim mereu rău, ceea ce înseamnă că, în realitate, nu învățăm niciodată să citim bine (învățăm cel mult să citim în diferite feluri), oricîte eforturi ar face profesorul de literatură.

Așa am pățit cîndva cu romanul lui Malcolm Lowry, La poalele vulcanului. Am fost cucerit de stilul somptuos, princiar al cărții (romanul este într-adevăr o mare reușită stilistică, dar nu se reduce la asta), și am pierdut acțiunea, firul epic. N-am înțeles de ce Consulul era mereu amețit, de ce-și căuta refugiul în excitante (în tequila, în mezcal, de atunci țin minte aceste promițătoare nume). Am reținut, așadar, doar un personaj căzut în patima alcoolului și monologul lui adesea halucinatoriu. N-am sesizat, în schimb, că era un personaj vulnerabil, amenințat și că el însuși știa prea bine asta.

Dacă m-ar fi întrebat cineva despre ce a scris autorul, care a fost „intenția” lui, n-aș fi știut ce să-i spun. Greșeala mea fusese aceea că prețuisem prea mult frumusețea frazelor, fusesem pur și simplu orbit de stil. Ignorasem faptele. În definitiv, Consulul avea un motiv să bea. Nu intuisem acest motiv. Protagonistul mi-a rămas opac. Deci, ca să trag o concluzie provizorie, nu citisem corect romanul lui Lowry.

Îmi mai amintesc, ca să închei această notă sumară, că am copiat cu răbdare o mulțime de pasaje. Tot pentru frumusețea lor amețitoare.

Voi reveni cît de curînd. Nu e o promisiune, e o amenințare...


P. S. Jonathan Culler citea deliberat greșit tocmai Povestea celor trei purceluși.

P. P. S. În imagine: Leonor Fini (1907 - 1996), Reading Girl with a very large Cat.


Citiţi în continuare!